donatepaypal_copy_copy.jpg
Bine ati venit!
Misiunea Speranta pune in miscare oameni pentru oameni, suflete pentru suflete, toate cu un singur scop, acela de a-I apropia pe altii mai mult de Dumnezeu. Inca de la inceputuri, viziunea fondatorilor MISIUNII SPERANTA – Marius si Gabriel Gorcea - a vizat impactul mesajelor transmise prin muzica crestina, dar si vestirea Evangheliei prin toate mijloacele favorabile. Viziunea MISIUNII SPERANTA este una de suflet. Va invitam sa simtiti alaturi de noi cu sufletul… !

Turneu 2017




darul_cel_mai_pretios.png
       

Inscriere Newsletter
Abonati-va la newsletter si veti primi pe e-mail informatii despre ultimele noutati de la Speranta.ro



Subscribe »
Donatii
Doneaza acum »
» Vremea trezirii | Turneu 2017 » Doneaza acum ... » Alte modalitati de donatie » Portofoliu proiecte Uganda


Aș fi vrut să fug de acolo, dar oamenii junglei m-au ținut pe loc!

 
Mi-am  dorit să fac multe lucruri în viața mea, dar plecarea  în misiune în Africa nu s-a aflat printre ele. Nu a fost deloc un aspect pentru care să mă rog în mod deosebit sau pentru care să cer călăuzire. De 6 ani sunt parte din echipa Misiunii Speranța și de 2 ani mă ocup mai mult de lucrarea de misiune externă. În toată această perioadă mi-a plăcut foarte mult să îi încurajez pe oameni să plece în misiune și oarecum mă gândeam că eu nu sunt suficient de curajoasă să plec așa departe de casă. Mă simțeam în siguranță la birou și acasă lângă soțul meu.  Totuși, gândurile lui Dumnezeu nu au fost gândurile mele și  urma să descopăr ce dorea Domnul să îmi arate.

Într-una din zilele obișnuite de lucru, șeful meu mi-a spus că urmează să plecăm cu o echipă în Uganda. Fără să stau prea mult pe gânduri, i-am răspuns că va trebui să vorbesc întâi cu soțul meu, apoi vom vedea dacă voi însoți echipa în misiune. Intenția mea era să îl conving pe soțul meu să se alăture echipei. Pe lângă alte pregătiri, după stabilirea perioadei și componenței grupului, sosise vremea  rezervării biletelor de avion pentru celelalte persoane din echipă, printre care și șeful meu. În timp ce solicitam cotațiile de preț pentru bilete și analizam variantele de zbor, devenea pentru mine tot mai pregnant sentimentul că de data aceasta nu mai am nici o cale de scăpare și că voi ajunge în Africa. Contrar așteptărilor mele, din cauza programului aglomerat, soțul meu nu a putut să mă însoțească și astfel m-am trezit într-o  situație pe care nu mi-am imaginat-o niciodată… Călătorind spre Africa, dar nu oricum, ci singură. Cu toate că am fost 11 persoane în echipă, călătoria aceasta a fost pentru mine… călătoria mea cu Dumnezeu.  El a pregătit pentru mine o experiență uluitoare și  lecții de viață unice, pe care oriunde altundeva nu  le-aș fi putut primi  așa cum le-am primit pe continentul African.

După două zile de călătorie, am ajuns în satul Rubuguri, Uganda. Văzusem până atunci sute de poze din locul acela, primite de la colegii mei și de la misionarii care au fost acolo înaintea mea… dar realitatea nu era nici pe jumătate surprinsă în acele imagini. Drumul până la campusul misionar este unul de munte, îngust, pe alocuri destul de accidentat. A fost o adevarată aventură să îl parcurgem. Dacă ploua devenea periculos, pentru că fiind un drum de pământ, în timpul ploilor devine foarte alunecos. Multe camioane au rămas împotmolite pe acel drum, dintre  care unele încărcate cu oameni, acesta fiind mijlocul lor de transport. De o parte a drumului era un munte masiv, de cealaltă parte o prăpastie de câteva sute de metri. Cu toate acestea am fost copleșită de frumusețea munților care mă înconjurau din toate părțile, de verdele intens care îmbrăca totul în jur și de norii care se lăsau jos de tot dându-mi impresia că cerul se coboară la propriu pe pământ…. O natură perfectă care oglindea, la fiecare pas, măreția Lui Dumnezeu.

Pentru prima dată în viață nu m-a deranjat deloc ploaia și nu m-am gândit, cum făceam de obicei, că acum plouă și toată zi
ua va fi mohorâtă... În Rubuguri a plouat torențial în fiecare zi, dar mi se părea că așa e locul acela, binecuvântat cu ploaie. Deși vremea era rece, mulți copii desculți se jucau în bălțile numai bune pentru a înmuia tălpile lor întărite de mi
zerie și praf. Mie îmi era frig numai când mă uitam la ei, în schimb ei se jucau veseli în ploaie, țopăind dintr-o baltă în alta. Nu înțelegeam cum puteau sta cu picioarele în apa rece, jucându-se în ploaie fără a avea măcar o pelerină de protecție…  Într-una din zile, când am fost să vizităm clinica din sat, ne-a prins ploaia și a trebuie să ne întoarcem prin ploaie în campus. Simțeam apa rece, dar nici nu îndrăzneam să mă gândesc la cât îmi era de frig când îi vedeam pe copiii aceștia în jurul meu, îmbrăcați cu o bluză subțire  și atât…  Eu eram îmbrăcată bine și cu ghete în picioare, însă tot tremuram. În momentele acelea nu a mai contat că hainele mi s-au udat. Umblam și eu  prin ploaie ca și ei.

În prima sâmbătă petrecută acolo am luat parte cu bucurie la programul „Feeding Children”, prin care se oferă hrană caldă copiilor din sat. Cu toate că mă bucuram când vedeam că le puteam pune în farfurii hrană consistentă, acesta a fost unul dintre cele mai grele momente trăite de mine.  Șirul lung de copii desculți, cu haine murdare, răciți sau cu semne vizibile de râie m-a dărâmat. Aveam în fața ochilor o imagine pe care nu îmi doream să o văd. Nu puteam sub nici o formă să percep copilăria în felul acela, dar pentru ei chiar așa arăta copilăria. La un moment dat, o fetiță ce se chinuia să o țină în brațe pe surioara ei de doar câteva luni a alunecat pe cărarea abruptă pe care trebuia să coboare ca să ajungă la locul unde se servea mâncarea și a căzut într-o tufă de frunze cu spini mari. În cădere, fetița a scăpat bebelușul din brațe. Am sărit repede să le ajut, dar deja eram tulburată cu totul. Fetița s-a ridicat cu lacrimi în ochi, neîndrăznind parcă să plângă mai tare, dar surioara ei plângea cu toată puterea. Pielea le  fusese străpunsă de spinii și de pietricele ascuțite de pe cărare. Numai  gândindu-mă la suferința lor din acel moment și deja mi se umpluseră ochii cu lacrimi. Am luat bebelușul în brațe și încercam să îl țin strâns la pieptul meu sperând că poate va uita de durere. Mă străpungeau simultan sentimente de ciudă, de milă, de dragoste. Îmi venea să iau toate acele sute de copii de-acolo și să îi duc cu mine, undeva cât mai departe de lumea lor. Am plâns în continuu până ce s-a terminat programul. 

Am înțeles că în Uganda copiii se cresc singuri, unii pe alții. Mulți dintre ei nu sunt îngrijiți de adulți, bebelușii nu au pampers și de multe ori stau cu toate hainuțele ude până vin mamele lor să vadă de ce plâng sau ce probleme au... Îmi plac copiii enorm de mult și nu m-am gândit niciodată că îți poate fi greu să iei un copil în brațe. În Uganda, însă, m-am confruntat cu așa ceva. Ce faci în momente ca acelea când un copil plin de murdărie întărită pe haine, cu boli despre care tu nu știi aproape nimic, vine la tine să te joci cu el și să îl iei în brațe? Omenește vorbind, prima reacție e una de fugă, de îndepărtare, ai vrea să stai cât mai departe și să nu îi atingi. Însă, în mod absolut minunat și de neînțeles, rămâi pe loc și le întinzi mâna exact așa cum le-a întins Isus mâna leproșilor. Eu recunosc. Aș fi vrut să fug de acolo, dar copiii și oamenii junglei m-au ținut pe loc. Am luat în brațe fetița aceea care se uita la mine în timpul programului din biserică, fără să mă mai gândesc la faptul că mă voi murdări din nou. Și Hristos s-a murdărit cu păcatul meu, arătându-mi un exemplu de dragoste adevărată care sacrifică totul. M-am gândit, Doamne, iartă-mă că m-am preocupat mai mult de hainele și pielea mea curată decât de sufletul acela mic care mă privea cu ochi atât de pătrunzători. 

Poate nu știți, dar mulți dintre oamenii care trăiesc în Rubuguri sunt diagnosticați cu virusul HIV pozitiv (SIDA). Când am luat-o în brațele mele pe Miracle (n.r. – Miracol sau Minune), o frumusețe de fetiță de o lună de zile, despre ai cărei părinți știam că au SIDA, o priveam cu strângere de inimă și cu drag. Eram invadată de un amalgam de sentimente, gândindu-mă ce minune de copil putea fi! Mă fulgerau tot felul de gânduri… Oare și ea are SIDA? Oare cât va trăi? Oare părinții ei vor muri repede? A cui va fi după moartea lor? Cine va îngriji de ea? Pentru că nu aveam nici un fel de răspuns, m-am  rugat pentru ea ca Dumnezeu să se îngrijească de ea, sperând din toată inima că îi va fi bine.
 
Nu e ușor să fii copil în Uganda, dar nici femeie să fii nu e ușor. Într-una dintre duminici, Dani Mureșan i-a întrebat pe oamenii care au venit la biserică: ce planuri și-au făcut pentru acea zi. Toate femeile, fără excepție, au răspuns că trebuie să găsească de mâncare. Răspunsul lor m-a șocat. În aceeași clipă, m-am gândit care ar fi fost răspunsul meu . Pentru femeile din Uganda, viața de zi cu zi arată complet diferit. Totul se rezumă la truda zilnică pentru supraviețuire și atât. Dacă ai mâncare, trăiești. De obicei mănâncă o masă pe zi. Dacă o zi nu au ce pune în farfurie, rabdă de foame, atât ele cât și copiii lor. Am organizat o întâlnire specială pentru femeile din Rubuguri. Au venit 80 de femei la întâlnire. Cu ajutorul unor oameni cu suflet mare, am reușit să le pregătim cadouri și mâncare. Le-am cumpărat săpun, prosop, pastă și periuțe pentru dinți, loțiune de corp și alte produse de igienă. Ele nu sunt obișnuite cu igiena, dar și dacă ar fi, nu și-ar permite să își cumpere cele necesare. Majoritatea umbă desculțe și cu haine murdare. Au fost foarte recunoscătoare pentru timpul petrecut cu ele și darurile oferite. Nu mai știau cum să ne mulțumească pentru că le-am oferit o seară doar lor… pentru că le-am hrănit, le-am zâmbit și le-am tratat cu respect, încercând să le arătăm prin grija noastră că au valoare în ochii Domnului și ai noștri. Le-am adresat câteva cuvine, pentru că îmi doream să înțeleagă că sunt femeie ca și ele, că le înțeleg frământarea, că trăiesc aceleași sentimente, că am nevoie de grijă, de afecțiune și de timp pentru mine. Dumnezeu a fost prezent acolo, cu noi, în după-masa aceea și ne-a unit prin inima de femeie pe care o aveam toate! 

În alte zile am făcut vizite acasă la unele femei din sat. Am rămas uimită de faptul că nu au absolut nimic în casă. Nu au paturi, nu au mese, nu au scaune, nu au bucătărie, aragaz sau vase… Gătesc afară sub un acoperământ din lemn și frunze ca să le protejeze de ploaie. Aragazul e compus din două cărămizi și un foc în mijloc, iar în rest nimic.  Sub nici o formă nu se pune problema unui dressing, nici măcar al unui dulap obișnuit. Pentru femeia din Rubuguri nu există așa ceva. Dulapul ei este pe ea. Știu cum sună, dar chiar așa stau lucrurile. Un material lung cu care să își poată purta copiii în spate, o fustă și o bluză formează întreaga ei ținută. Așa arată viața acolo, la marginea junglei! În ciuda greutăților însă toți oamenii sunt primitori, calzi și zâmbitori. 



Zilele de misiune au trecut foarte repede pentru mine.  Mi-era dor să mă întorc acasă, în țara mea, în mijlocul familiei mele, în confortul casei mele cu paturi, dulapuri și bucătărie. În același timp, însă, eram tristă și mi se părea că timpul a trecut mult prea repede acolo. Și dacă la început aș fi vrut să evadez din acel loc, după ce am trăit în aceste săptămâni alături de oamenii din Rubuguri,  acum parcă aș fi vrut să mai trag de timp puțin. Atât cât  să mai stau puțin cu femeile din sat, să mă mai joc cu copiii, să vizitez încă o dată școala din sat, să mai întind o farfurie cu mâncare caldă unui copil, să… Ar mai fi fost atât de multe de făcut, însă venise timpul să îmi fac bagajele. M-am întors din misiune îmbogățită. Nu, nu vă gândiți la lucruri materiale. Experiențele trăite alături de oamenii din satul Rubuguri mi-au îmbogățit viața. Am primit lecții de viață extrem de valoroase: lecția mulțumirii și lecția sacrificiului. Nu au fost lecții noi pentru mine, însă abia acum  le-am înțeles cu adevărat profunzimea. Nu sunt și nu voi fi  niciodată prea săracă încât să nu pot avea o inimă mulțumitoare. Voi fi întotdeauna iubită atât de mult de Mântuitorul meu încât și eu să pot iubi până la capăt.

Estera Pîrv
Manager Proiecte Externe / Asociația Misiunea Speranța


 


 

 
27 August 2017, o zi specială pentru 32 de persoane din satul Rubuguri, Uganda, care au ales să își schimbe complet viața.

Îmbrăcați în haine albe, ei au mărturisit public credința lor în Domnul Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lor. Au stat în fața celor prezenți plini de bucurie declarând că vor să trăiască după voia lui Dumnezeu. Este o minune să vedem cum Domnul continuă să Își facă lucrarea în acest sat!

Suntem mulțumitori fratelui Cornel Buhai pentru că a răspuns invitației noastre de a fi parte la acest eveniment îmbucurător și de asemenea mulțumim Bisericii „Sfânta Treime” din Bistrița și fratelui Cornel Deac pentru că au susținut organizarea acestui botez. Ne îndreptăm recunoștința și față de voluntarii misionari care s-au ocupat de pregătirea hranei pentru participanți și pentru oamenii din sat care au venit la această sărbătoare.
700 de copii și 550 de persoane au mâncat o masă caldă, preparată cu ingrediente tradiționale ugandeze.

Privind la această zi, nu putem spune decât că dragostea lui Dumnezeu și puterea Lui transformă lumea. El este același, ieri, azi și în veci, primind pe orice om, oricât de păcătos ar fi, oferindu-i iertare și o viață nouă în care domnește bucuria, dragostea și pacea.



 
 



Misionarii noștri

 


Vremea trezirii || Turneu SPERANȚA - 2017



 


Click pentru detalii...




Click pentru detalii...
 


 

 



 
                
                 >> ROMÂNIA - TURNEU DE EVANGHELIZARE | 6 - 27 IULIE 2014, 17 AUGUST 2014
                       >> PROGRAMELE INTEGRALE, PREDICILE SAU SECVENȚE MUZICALE DIN CADRUL TURNEULUI MISIONAR 2014 POT FI REVĂZUITE PE: