Timpul și-a pierdut răbdarea cu noi, oamenii. Trece și ne întrece, lăsându-ne cu fiecare zi în urmă. Este necruțător gândul trecerii noastre, dar mai necruțător este sentimentul că vom fi trecut, la rândul nostru, pe lângă oameni și poveștile lor lăsându-i în urmă.
Nu avem timp să ne uităm spre ceilalți sau să facem parte preț de câteva momente din poveștile lor. Pe zi ce trece devenim tot mai reci. Nu, să nu vă amăgiți, nu e iarna de vină. Suntem reci pe dinăuntru. Nu ne mai sensibilizează nimic. Cu ușurință acceptăm și promovăm în sediul central al omului din noi gânduri care se înfiripă atât de lesne și ne transformă sufletele în simple forme fără fond... Și-n încercarea de a nu ne lăsa tulburați, găsim explicații.
„Ce am putea face pentru ei…? Le avem pe ale noastre. Nu ne permitem. Sunt atâția neajutorați. Oricum n-am putea să-i ajutăm pe toți, deci... Poate altădată.” Concluzia e de cele mai multe ori aceeași și răsună ca o sentință: „Îmi pare rău, nu se poate, nu am... NU.” 
Ne mascăm lipsa de atitudine în cuvinte mute. N-o putem lăsa să se vadă. N-ar da bine... Doar suntem creștini, nu-i așa?
De fapt devenim tot mai comozi, nu ne mai implicăm. Ne astupăm urechile, închidem ochii, încuiem ușile pe dinăuntru și ne ascundem de realitatea dureroasă, limitându-i accesul la emoțiile și stările de confort ale rămășițelor sufletului nostru. Nu vrem să mai lăsăm nimic tulburător să se strecoare înăuntru. Așă că ne baricadăm învăluiți în nepăsare, liniștindu-ne conștiințele încremenite cu gândul fugar „sigur se va găsi altul să ajute…” Apoi bâiguim și-un „Doamne ajută!”, că nu strică să-l adăugăm ca linie de demarcație între noi și ceilalți.
Cine sunt ceilalți? Fiecare dintre noi îi știm. Unii sunt chipuri familiare, îi cunoaștem pe nume.
Alții sunt niște imagini fără suflet. Oare chiar așa să fie?
Ne înghesuim pe rețelele de socializare dând la liber like și share la tot ceea ce ne face plăcere, la ceea ce ne încântă privirea, la tot ce ne induce o stare confortabilă, la ceea ce ne recomandă în fața prietenilor, la imaginea „strălucitoare” a vremurilor în care trăim, ca să vadă lumea că suntem în pas cu tendințele actuale.  O imagine desprinsă din realitatea vieții în jungla indoneziană sau a mahalalelor sărace din India… poate a chipurilor copiilor desculți și goi din Uganda... a copiilor chinuiți de foame și sărăcie de prin satele României… Nu, astfel de imagini nu ne mai comunică nimic. Le vedem pe facebook, în e-mailuri, newslettere, în prezentări video, dar nu ne mai atrag privirile. Nu ne stârnesc interesul.
Nici nu ar putea s-o facă. Dacă ar fi îmbrăcați mai frumos, mai curat...  Dacă în loc să umble desculți și murdari ar purta încălțăminte fashion... Dacă blidurile din care mânâncă nu ar fi din tablă, ci din porțelan... Dacă adăposturile în care trăiesc ar fi aranjate ca în revistele de decorațiuni interioare... Dacă... Dar așa cum să atragă, prin ce să impresioneze...? Le trecem cu vederea și ne ducem mai departe, ca și când nu le-am fi văzut niciodată.
Și dacă am încerca să trecem de pragul imaginii, să pătrundem dincolo de ambalajul neatrăgător?
Oare cum ar fi? La ce ar privi ochii noștri? Ce am simți? Ce am face atunci?
Poate că e timpul să căutăm răspuns la fiecare semn de întrebare. Găsind răspunsurile, poate ne vom regăsi pe noi înșine, cei adevărați. Cei care privesc și înțeleg. Cei care simt și iau atitudine.
Ce-ar fi să încercăm să ne redescoperim și începând de anul acesta să trăim Crăciunul altfel...?
Ce-ar fi dacă am face din luna decembrie o lună a cadourilor altfel...?
În curând vor ajunge la noi cele mai frumoase felicitări, cu cele mai alese urări. Vom trimite și noi felicitări, doar că le vom scrie altfel..., pentru că dorim ca împreună să trăim Crăciunul altfel!